Satul românesc în opera lui Mihai Eminescu

15.01.2020

Lumea satului românesc în concepția poetului Mihai Eminescu

✍Autor: Pr. Marius Ștefan Dănănău

Originea marelui poet național Mihai Eminescu se cunoaște din primele decenii ale veacului al XVII - lea și își are obârșia în satul Călinești din Județul Suceava. Datorită serviciilor aduse statului austriac, neamul eminovicenilor au căpătat slobozenie, devenind țăranii liberi, drept pentru care au intrat în tagma răzășească[1], ceea ce le-a oferit un titlu de noblețe. Tatăl său Gheorghe Eminovici, țăran român, tatăl său cântăreț de strană, știa ceva carte, vorbea și scria în limba germană. În anul 1840 s-a căsătorit cu Ralu, fiica stolnicului Jurașcu din Joldești, primind multă zestre de pământ și bani. La intervenția boierului Balș, Gheorghe Eminovici a primit de la domnitorul Mihai - Vodă Duca[2] decretul de căminar. După nașterea celui de al șaselea copil, prin anul 1849, tatăl său a cumpărat jumătate din moșia Ipotești, unde la 15 ianuarie 1850, s-a născut poetul Mihai Eminescu, al 7-lea din cei 11 copii ai familiei Eminovici[3].

Poetul Mihai Eminescu s-a născut și a crescut la Ipotești, sat sărăcăcios, așezat într-o vale împrejmuită de dealuri, acoperiți cu păduri de foioase. Satul Ipotești, elogiat atât de frumos în poeziile sale, era situat într-o zonă greu de egalat din punct de vedere al tradițiilor etno - folclorice. După părerea mai multor etnologi și etnografi, zona Ipoteștilor constituie o zonă de confluență între Moldova, Transilvania și Bucovina[4]. Casa părintească asemenea unei gospodării țărănești, prevăzută cu un pridvor larg cu trepte, având camerele orientate spre soare. În curtea casei se mai aflau șoproane, hambare, livadă cu pomii fructiferi cu mulți tei seculari. De tânăr a cunoscut viața țăranului român cu toate preocupările lui. Cu mult nesaț, cutreiera și cerceta pădurile din jurul satului despre care afirma mai târziu: "Fiind băiet, păduri cutreieram / Și mă culcam adesea lângă izvor, / Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam, / S-aud cum apa sună-ncetișor"

Eminescu, crescut și educat în lumea satului, de mic copil a cunoscut necazurile și viața grea a țăranului român. Din fire religios, Mihai Eminescu a respectat Biserica străbună, a scris despre covârșitorul ei rol în formarea poporului român, a culturii și a tuturor aspectelor vieții sale spirituale în afirmarea statală și politică[5]. A plecat din lumea satului, s-a format la cele mai renumite școli ale vremii sale. A lucrat în mai multe instituții de cultură, unde a promovat dulcea limbă românească. Multă vreme redactor la ziarul Timpul, foarte bine pregătit, lucid, minuțios, ancorat în realitatea economică, socială și politică a țării, deplânge situația grea prin care trecea țăranul român[6]. După părerea sa "clasa țărănească este națiunea însăși", prin limbă, port, obiceiuri, țăranii sunt purtători de cuvânt ai istoriei noastre naționale.

În ziarul Timpul din 19 aprilie 1879, Eminescu deplânge situația țăranului român. "Țăranul român, sărmanul țăran român! I-am dat moșie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-și facă parte din averea lui" [7]. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune despre Poetul Mihai Eminescu că a fost un critic aspru al nedreptăților sociale[8].

Slăbirea credinței, lipsa de simț național sunt tocmai urmările degradării satelor. Această stare de degradare a țăranului român se traduce nu numai prin regresul economic al unui popor, dar și prin pierderea identității sale. În toată existența sa, țăranul român e sigurul care fără alegere a păstrat nealterată frumoasa limbă românească, care i-a adus mângâiere și liniște sufletească. Cântecul popular, doina străbună în toate variantele ei, balada l-au însoțit în cele mai grele momente din viață.

Crescut și educat în dulcea limbă românească, Eminescu a înțeles ca nimeni altul din generația sa, că distrugerea țăranului și a lumii sale, prin sărăcirea, transformarea lui în sclav și alungarea sa din propriile locuri de naștere duc la distrugerea vetrei natale. De aici vin toate relele care s-au abătut asupra satului românesc. Marele Eminescu a militat pentru o autentică limbă românească lipsită de francisme și germanisme. Eminescu ne cheamă azi să iubim limba română, să o cunoaștem temeinic și să o cultivăm cu iubire și respect, ea fiind Patria spirituală a identității și demnității noastre naționale[9] spune Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

După concepția lui Eminescu sărăcirea țăranilor reprezintă o amenințare la adresa securității statului. Vatra satului reprezintă principiul conservator al istoriei. Pentru țăran "grâul s-a făcut" sau "nu s-a făcut", porumbul se usucă de secetă sau putrezește de ploaie, omizile mănâncă poamele, vitele mor de molimă[10].

Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat și susținut ideea construirii unei catedrale naționale[11].

În vasta sa operă literară, Mihai Eminescu a cântat natura patriei, trăinicia și freamătul codrului, pădurea, susurul izvoarelor cu ape limpezi și reci, ciripitul păsărelelor, succesiunea anilor, anotimpurilor, lunilor, zilelor etc. Poezia filosofică, trecutul glorios al poporului nostru, faptele de vitejie ale înaintașilor noștri au constituit motive de inspirație în concepția sa. Universalitatea operei eminesciene se leagă în bună măsură de tot ce definește satul românesc, iar Elena Văcărescu scria că este un "sfânt păstor român care nu mână oi, ci stele"[12].

În creațiile sale, Eminescu n-a uitat de lumea satului românesc, locul de unde își avea originea familia sa. A cunoscut necazurile țăranului român, lipsurile, nevoile și neajunsurile lui le-a făcut cunoscute publicului larg cititor, tipărindu-le în ziarul Timpul ca redactor al acestui cotidian. Pe lângă alte poezii dedicate satului românesc, creația Sara pe deal, vine să concluzioneze și mai bine atașamentul țăranului român față de sat. Acesta se află într-o relație simbiotică față de lumea sa, îmbinând armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii care, prin transfigurare, devine martor și ocrotitor al idilei: "Stele nasc umezi pe bolta senină / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină".

Aparent, poezia este o idilă proiectată într-un decor câmpenesc, aspect prin care criticii de artă au căutat similitudini la înaintași. Interpretată din această perspectivă "Sara pe deal", este o tulburătoare idilă câmpenească. A fost scrisă de Mihai Eminescu în cerdacul casei lui Ion Creangă din Țicăul Iașilor[13]. În apropierea casei lui Creangă se află Dealul Șorogarilor, în vremea aceea nu era acoperit cu pădure, era loc de pășunat, noaptea se vedeau focurile de la stâne, însoțite de cântec de bucium[14].

În poezia Codru și salon, poetul pune în antiteză lumea urbană, stăpânită de anumite particularități, cu cea rurală, față de care vădește o nostalgie fără seamăn. Evadat în lumea satului natal cu toate împrejurimile sale, Eminescu își imagina : "Ar vrea să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval, / Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălae, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal".

În imaginația lui Eminescu, anotimpul iarna este prezentată cu toate capriciile ei. Crivățul iernii își face apariția din nord și se așterne peste întreaga țară. Vântul cerne zăpada care se așează neîncetat peste dealuri și câmpii, iar întregul orizont poate fi comparat cu o fantasmă[15].

"Când crivățul cu iarna din nord vine în spate / Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, / S-aud câinii sub garduri că scheaună și latră, / Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești / Să cuget basme mândre, poetice povești".

Din cele prezentate, concluzionăm că lumea satului lui Mihai Eminescu, reprezintă o preocupare constantă, dar și un nesecat izvor de inspirație ce rezultă din culegerile de folclor realizate de poet, ce și-au găsit loc în creațiile eminesciene de mai târziu.

Note:

[1] George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1982, p. 443.

[2] Ibidem,

[3] Ibidem,

[4] Arhim. Mihai Daniliuc, Lumea satului românesc în opera lui Eminescu, Nr. 11 (2452), Anul X, marți, 15 ianuarie, 2019, p. 6.

[5] Nicolae Ionel, Se numea necredincios fiindcă trăia în maxime exigențe, în ziarul Lumina, Nr. 11 (2452), Anul X, marți 15 ianuarie, 2019, p. 7.

[6] Irina Monica Buzon, În istoria noastră, satul a ținut Țara, în ziarul Lumina, Nr. 3 (680), Anul XV, Duminică, 20 ianuarie, 2019, p. 2.

[7] Ibidem, p. 3.

[8] Basilica. ro https:// basilica. ro / patriarhul-daniel-despre-mihai-eminescu-în 11- citate memorabile/

[9] Ibidem,

[10] George Călinescu, op, cit. p. 458.

[11] Basilica ro https: op cit.

[12] Narcis Zărnescu , Mihai Eminescu, în consemnările contemporanilor și urmașilor, în ziarul Lumina, op. cit. p. 6.

[13] Otilia Bălinișteanu, Bojdeuca, un veac al veșniciei copilării, în ziarul Lumina, Nr. 19 (645), Anul XIV, duminică, 13 mai 2018, p. 8.

[14] Ibidem,

[15] Arhim. Mihail Daniliuc, op. cit.