Credința în Dumnezeu și cultul creștin

02.01.2020

Biserica Ortodoxă este singura păstrătoare a dreptei credințe creștine, așa cum a fost dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și vestită lumii de Sfinții săi Apostoli și statornicită de Sfinții Părinții în Sinoadele Ecumenice.

✍Autor: Pr. dr. Constantin Cilibia

Biserica Ortodoxă este singura păstrătoare a dreptei credințe creștine, așa cum a fost dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și vestită lumii de Sfinții săi Apostoli și statornicită de Sfinții Părinții în Sinoadele Ecumenice. Adevărul Ortodoxiei este unul, unitar și unificator, având caracter sobornicesc și apostolesc. Ortodoxia nu este o simplă denominațiune creștină, ci ea este Adevărul întrupat al Bisericii, adevărul Trupului lui Hristos, pe care Dumnezeu la oferit omului [1]. După remarca părintelui Dumitru Stăniloae, Dumnezeu lucrează în Biserică prin revarsă harul Său ca energie necreată, izvorâtoare din ființa dumnezeiască a Celor trei Ipostasuri și e nedespărțită de ea, sau de aceste ipostasuri. Termenul grecesc „energia” se traduce în limba română prin cuvântul „lucrare”, care prin har împărtășește condiția necesară [2] pentru mântuirea noastră. În sprijinul binefacerilor primite de la Dumnezeu ca roade ale credinței, Sfântul Apostol Pavel a trimis din Roma o frumoasă epistolă conaționalilor în care le arată darurile primite de la Dumnezeu (Evrei, XI).

Începuturile Bisericii Ortodoxe îl constituie „Duminica Pogorârii Sfântului Duh”, în ziua Cincizecimii la Ierusalim când s-a întemeiat prima comunitate creștină în Ierusalim. De atunci, Biserica Ortodoxă s-a dezvoltat de-a lungul a două milenii, mărturisind adevărul de credință și dovedind că Biserica este „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Părintele Dumitru Stăniloaie afirmă: „Ortodoxia este identică în credința și cultul ei cu conținutul de credință și de cult al creștinismului originar [3]. Cea mai frumoasă explicație despre plinătatea harului divin o găsim formulată de Sfântul Grigore Palama. În credința ortodoxă, percepția harului divin în lucrarea mântuirii, trebuie înțeles ca o actualizare în lucrarea Duhului Sfânt[ 4] cu iubirea lui Hristos pentru oameni [5]. Cultul creștin reprezintă prelungirea credinței și spiritualitatea Bisericii de la început și corespunde perfect necesităților Ortodoxiei de azi, popoarelor care au adoptat-o. Comuniunea de credință se manifestă concret dintre ierarhii lor exprimată liturgic, fiecare întâistătător pomenește pe ceilalți ierarhii la Sfânta Liturghie, mărturisind unitatea credinței. Egalitatea și consubstanțialitatea dintre persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, faptul că Fiul este născut din Tatăl, iar Sfântul Duh purces din Tatăl din veșnicie au devenit piloni normativi de credință pentru Ortodoxie. 

Odată întemeiate Bisericile noastre prin introducerea „ritului bizantinoslav” am rămas mai departe în Biserica Răsăriteană [6], până azi fiind singurul popor de origine latină [7] care ne-am păstrat originalitatea. Izvorul, care alimentează și împrospătează permanent viața religioasă, este cultul divin public care rămâne cel mai de preț tezaur al vieții și spiritualități românești, fără de care nu se poate percepe dreapta credință [8]. În complexitatea ei, credința ortodoxă este legată de cultul divin. A fi creștin ortodox înseamnă a participa la toate formele cultului divin public, pentru a-ți putea exprima credința în toate formele ei de cult precum: rituri, ceremonii, rânduieli și slujbe rânduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Sfinții Apostoli și de Biserică, prin care cinstim pe Dumnezeu în Treime,Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cinstim și venerăm pe sfinți [9] și în mod deosebit, supravenerăm pe Maica Domnului, mijlocind harul sfinților, necesar credincioșilor pentru mântuire[ 10]. 

Cu toată frumusețea lui, cultul divin public exprimă în toată bogăția sa de forme, cu fastul „strălucirea și măreția lui artistică, cu simbolismul său teologic și mistic, constituie expresia învățăturii de credință expusă și trăită sub forma rugăciunii și a poeziei cântate” [11]. Cultul divin în toate formele lui de exprimare, poartă pecetea confesiunii sau a Bisericii pe care o reprezintă[ 12], el reprezintă viața credincioșilor. În problema reînnoiri cultului pentru Biserica noastră Ortodoxă Română nu constituie o preocupare permanentă și majoră. Slujitorii bisericești cât și credincioșii, văd adevărata trăire a credinței în exercitarea cultului divin public. Credincioșii românii, înzestrați cu o profundă religiozitate, totdeauna au dovedit dragoste și apreciere față de toate manifestările cultului, și nu au manifestat niciodată vreo nemulțumire față de lungimea slujbelor. Legătura dintre Cruce și Înviere reprezintă fundamentul întregii spiritualități ortodoxe, liturgice și filocalice, pentru că Ortodoxia este în același timp, Biserica pocăinței,a ascezei dar și a bucuriei. Tradiția răsăriteană n-a despărțit Crucea de Înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. 

Credința ortodoxă, pe lângă rostul ei mistitico-religios are și rolul de a satisface nevoile sufletești ale credinciosului, dar și acela de a păstra unitatea de neam și de limbă a duce mai departe datinile și obiceiurile noastre strămoșești. Învierea Domnului a dat Sfinților Apostolii adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar și măreția iertării și iubirii divine [13]. Nicăieri în altă parte, românii nu s-au simțit mai uniți ca în jurul Sfântului Altar și al Sfintei Liturghi. Slujbele divine au constituit, adăpost, scut și mângâiere pentru românii în toate timpurile istorice. Cultul divin constituie un tezaur al Ortodoxiei și o formă de manifestare a vieții religioase. Chiar de la începutul organizării sale, Biserica Ortodoxă Română a promovat exercitarea cultului în limba poporului înțeleasă de toți ascultători. Limba paleoslavă care s-a format în secolele XI-XII, ca a treia limbă considerată sfântă, a fost introdusă în Biserica românească, în administrație și în cult, fiind socotită ca o pavăză, împotriva deselor tendințe străine de a schimba adevărul de credință ortodox. 

Conștiința de sine a originii romanice și a unității etnice a poporului român se impune cu mai multă vigoare în forme concrete prin cartea bisericească tipărită în secolul al XVII-lea, în toate cele trei Țări Române de către mitropoliți ridicați chiar din sânul maselor populare precum: Varlaam (1632-1653) și Dosoftei în Moldova, Simion Ștefan (1642-1655) în Transilvania, Teofil (1637-1648) și Ștefan (1648-1653; 1656-1668) în Țara Românească. 

Unitatea de credință s-a păstrat și prin cărțile bisericești, de cult și de învățătură, de la Râmnic care au pătruns în toate provinciile locuite de români[14], contribuind la dezvoltarea unitară a limbii române literare, atât sub raportul lexicului, îmbogățindu-l prin exprimarea vie a poporului care a pătruns în limba cărților traduse. Biblia de la București din 1688, alături de Biblia de la Blaj din 1795, își au rolul lor în dezvoltarea unitară a poporului român privind unigtatea etnică și lingvistivă a neamului nostru. 

De la început Biserica Ortodoxă Română s-a identificat cu aspirațiile de viață ale poporului român, devenind ortodoxie românească sau „Lege românească”. Ea l-a ajutat să rămână popor român să-și păstreze unitatea de neam și de credință să lupte pentru dobândirea unității sale politice de neam, într-un singur stat independent. 

Biserica Ortodoxă Română, în spiritul tradiției sănătoase al relației strânse cu națiunea și poporul român a înțeles corect misiunea ei de a sluji cu devotament interesele lui, în vatra sa de formare și devenire istorică într-o unitate statală numită România.

Note:

[1] Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziua de cinstire a credinței care duce la mântuire, în ziarul Lumina, Nr. 46 (2194), Anul IX, 24 februarie 2018, p. 5. 

[2] Pr.prof Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 263

[3] Pr.Ciprian Florin Apetrei. op. cit. 

[4] Pr. prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. 

[5] Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Luptător jertfelnic și ctitor darnic, în Biserica în Misiune, Ed . Institutului Biblic, și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, 2005, p. 215. 

[6] Pr Iulian Nedelcu, Dacia Romană-1900 de ani, în Didahia, Anul I, Nr. 6, Ed. Didahia, Drobeta Turnu-Severin, 2006, p. 12. 

[7] Anca Manolache, Unitatea românilor în perioada lui Mihai Viteazul, în ziarul Lumina, Nr. 30 (2178), Anul IX, 6 februarie , 2018, p. 5. 

[8] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, București, 1993, p. 45-50.

[9] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Unitatea de credință și de neam se întărește prin lumina și rugăciunile sfinților, în ziarul Lumina, Nr.71 (2219), Anul IX, 26 martie 2018, p. 5.

[10] Pr. Prof. Dr. Nicolae D Necula, Viața religioasă în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica în misiune, Ed. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 342.

[11] Ibidem,

[12] Pr. Prof, Dr. Ene Braniște, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în Studii Teologice, V (1953), Nr.9-10, p.626-642.

[13] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Scrisoare pastorală, B O R, Buletin oficial al Patriarhiei Române, București, 2013, p. 17.

[14] Barbu Teodorescu, Circulația vechii cărți bisericești-contribuție la un catalog cumulativ, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXIX (1961), nr. 1-2, p. 191-193.

*Articol preluat din Revista „Altarul Banatului” nr 7-9, iulie-septembrie 2019